Încep prin a îmi cere scuze faţă de cei care au aşteptat joi cursul şi respectiv webinarul de sâmbătă.
Sâmbătă am fost la aeroport la Otopeni, să o aduc pe Monica acasă. E în concediu. Deşi iniţial intenţionam să susţin webinarul, avionul a plecat din Frankfurt cu o oră întârziere şi asta a dat peste cap totul. Dincolo de oboseală, timpul avut la dispoziţie, era prea scurt.
Nevoia de odihnă
În altă ordine de idei, după un maraton de 52 de săptămâni în care am realizat 52 de cursuri video, simt nevoia de o VACANŢĂ! Cred că merit şi eu să mă odihnesc. Am afirmat în cursul 1, că mă voi strădui să public săptămânal un curs video. Iată că după un an, m-am ţinut de cuvânt cu regularitate.
Fără să pretind că am inventat roata, cel puţin am oferit o dovadă de perseverenţă şi ce anume rezultă dacă te strădui şi dacă îţi eşti fidel ţie însuţi.
A fost greu? Da. De multe ori am fost pe punctul de a abandona, de ce să mint… A fost uneori groaznic de greu. De fiecare dată când m-am simţit „prea obosit să…”, m-am gândit însă la câţi oameni au obosit, pe câţi oameni i-a extenuat violenţa manipulărilor şi discriminărilor din ultimele 14 luni. Şi cu toate acestea, există destui oameni care au stat drepţi în faţa evenimentelor.
Mi-e greu să-mi dau seama ce înseamnă, ce a însemnat cursul meu pentru cei care îl urmăresc.
Totuşi, există o întrebare care este imposibil de înlăturat…
„Şi dacă din miile de vizualizări realizate, există un singur om care are o nevoie acută să ştie că acest curs va continua, săptămână de săptămână, pentru a putea ca el să supravieţuiască?”
Când am dat peste această perspectivă, recunosc, m-am speriat şi m-am simţit oarecum neajutorat. Şi dacă, totuşi, există o astfel de situaţie? Dar dacă există mai multe astfel de situaţii?
E imposibil de ştiut. M-am studiat pe mine. Eu, mi-am găsit puncte de sprijin şi în muzică şi în cărţi şi în filme şi în oameni. Dar eu, sunt eu. Fiecare om este altfel. Şi dacă revăd parcursul vieţii, primele puncte de sprijin în momentele dificile, au fost cărţile. E drept, o carte este o bucăţică dintr-un om şi de asta, sunt convins dincolo de orice îndoială! Totuşi, pentru ca o carte (film, muzică, pictură, sculptură, etc.) să existe, cineva trebuie să rupă, să pună deoparte ceva din el însuşi. Şi e imposibil de ştiut exact cât de greu i-a fost lui Paulo Coelho să scrie Alchimistul, lui Antoine de Saint-Exupery Citadela, lui Brâncuşi să facă „Măiastra” sau complexul „Poarta sărutului” sau lui Toma Caragiu să-l întrupeze pe Costică Caratase.
Câte nopţi nedormite stau în spatele acestor realizări? Cât chin anume? În ce constă exact efortul depus pentru a finaliza? Câte îndoieli, câte momente de derută au fost pe drum? Pot fi acestea măsurate, cuantificate?
M-am văzut de nenumărate ori în situaţia de a mă decide ce să fac cu mine: să merg mai departe? Să mă odihnesc? Adică: să-mi iau o vacanţă?
Întâmplarea face că am probat şi varianta (scenariul) „fără vacanţă”. Am ajuns la perfuzii… A fost una dintre cele mai negre experienţe prin care am trecut. Am resimţit-o ca pe o înfrângere aproape totală. În esenţă însă, am învăţat că a te arunca cu capul înainte în muncă, este tot o formă de „fugă de ceva”. Munca fără măsură, face doar un singur lucru: MASCHEAZĂ O TRAUMĂ de care fugim. Nimic mai mult. E o tranzacţie în care schimbi un cui care te înţeapă groaznic, cu un ghimpe, care doare mai puţin şi te lupţi să te convingi că te-ai vindecat de durere…
Am nevoie de vacanţă şi m-am gândit că, dacă eşti în situaţia de a te fi aruncat cu capul înainte în muncă, poate ceea ce am spus aici, ceea ce voi spune mai departe, măcar te va pune pe gânduri. Şi poate aşa, vei reuşi să îţi aduci aminte că e nevoie să fii sănătos. Şi este nevoie de tine, fără ca poate tu să ştii asta. E imposibil să ştiu, e imposibil să ştii cine consideră că eşti important pentru el şi capătă putere de a merge înainte, doar pentru că ştie că exişti şi trăieşti.
Te-aş minţi dacă aş spune că ideea îmi aparţine. Monica m-a atenţionat… Foarte delicat, foarte pe ocolite… Dar acum, mă simt dator să te atenţionez şi eu pe tine: MENAJEAZĂ-TE!
Amănuntul care contează
E imposibil să ştii cu certitudine, pentru cine însemni ceva foarte important. E imposibil să ştii cui dai putere, pentru simplul fapt că ai scris un articol, ai făcut o grafică, ai trimis un mesaj. Uneori, lucrurile mărunte, lucrurile pe care le ignorăm, pentru că ni se par „fleacuri”, atârnă atât de greu, încât schimbă soarta unui om.
Mulţi mi-au spus de-a lungul anilor că sunt „un ciudat”. Poate că au dreptate. Au înflorit „Mâna Maicii Domnului” şi pentru mine, asta contează; au înflorit teii şi pentru mine, asta, contează; au înflorit iasomiile şi pentru mine, asta, contează; dimineaţa când ies la cafea, vrăbiile vin la picioarele mele şi ciripesc; şi le răspund cu Lumina Interioară şi pentru mine, asta, contează şi se pare că şi pentru ele;
Fleacuri? Da, putem spune şi aşa. Totuşi, ca să te poţi deda la astfel de fleacuri, e nevoie să exişti, să fii sănătos. Poţi să mă contrazici dacă crezi că ai argumente solide şi chiar te rog să o faci!
Şi în fine, ajungem iar la… Vacanţă.
Ca să fii sănătos, e nevoie să accepţi că ai nevoie şi de odihnă. Eu am învăţat asta, ajungând pe marginea prăpastiei. Îmi place să cred că, dacă ai citit până aici, o să ţii seama de faptul că oricât de puţini ani ai avea, vei ţine seama de faptul că orice pas pe care îl faci, înseamnă o uzură; că orice uzură, necesită recuperare. Şi poate vei ţine seama şi de ce am spus mai devreme: eşti convins/ă că ŞTII CU CERTITUDINE pentru cine însemni foarte mult? Pentru cine însemni mâna întinsă celui care se află jos?
