Angajamentele şi Aşteptările

Contextul discuţiei

În articolul precedent, „Între aşteptări şi iluzii„, am discutat despre Aşteptări, într-un context destul de general, chiar dacă am luat şi un exemplu.

Acum, mi-am propus să definesc un context mai precis al discuţiei şi anume, relaţiile interumane.

Din zona relaţiilor interumane, mi-am propus să spun câteva cuvinte, despre două tipuri de relaţii umane, cu care ne întâlnim extrem de des. Practic, tot timpul şi care stau sub semnul conceptului „ANGAJAMENT„. Mai explicit formulat, ce anume RĂSPUNDERE ÎMI ASUM, ce anume MĂ ANGAJEZ SĂ FAC şi ce anume AŞTEPTĂRI rezultă din aceste tipuri de ANGAJAMENTE.

Pentru că aici, este vorba despre nişte tipuri de aşteptări speciale şi anume, aşteptări INDUSE, aşteptări rezultate din însăşi încheierea ANGAJAMENTULUI.

Precizez încă de acum că, sunt foarte conştient că această temă este mai puţin potrivită pentru un articol şi mult mai potrivită pentru o broşură de 25- 50 de pagini, care să constituie punctul de pornire al scrierii unei cărţi, în adevăratul înţeles al termenului, adică, ceva care se încadrează la mai mult de 100 pagini.

Vastitatea subiectului pe de o parte şi urgenţa necesităţii de a discuta „pe faţă” şi mai ales, CU CURAJ, despre lucruri serioase şi care dor prin consecinţele care decurg dintr-o abordare superficială a acestei teme, m-au convins să fac măcar un pas mic, către o dezbatere mare.

Vom vedea în ce măsură o prezentare mai amplă a temei, într-o broşură, va genera o dezbatere şi eventual, o dezvoltare şi mai amplă, într-o carte cu această temă.

Căsătoria

Încep cu căsătoria, din multiple motive, dintre care, cel puţin unul, poate fi verificat aproape imediat: rata uriaşă a divorţurilor şi numărul mare de relaţii de faţadă între exagerat de multe cupluri, pe de o parte.

Pe de altă parte, stă graba cu care se ajunge la o căsătorie.

O căsătorie, este un angajament reciproc al partenerilor, cu privire la ceea ce au să îşi ofere unul altuia şi în egală măsură, societăţii. Şi când spun „societate”, mă refer în primul rând la cele două familii din care provine fiecare dintre parteneri, apoi localitatea în care urmează să se integreze. Şi aici, cam toată lumea ştie din experienţă proprie, ce înseamnă să fii „singur pe lume”, adică, fără CONEXIUNILE NECESARE DEZVOLTĂRII.

Cum spuneam mai sus, este mult de detaliat şi pe această sub-temă, însă din considerente de utilitate practică a articolului, mă rezum la a semnala subiectele importante, aspectele importante ale CONTEXTULUI.

Şi acum, intervine problema spinoasă a AŞTEPTĂRILOR şi mai precis, a AŞTEPTĂRILOR INDUSE.

Problema se poate formula astfel: CÂT DE CONŞTIENT ŞI RESPONSABIL este fiecare dintre cei doi, care vor să încheie acest tip de parteneriat?

Şi aici, este important să intrăm în detalii, pentru că vorbim despre destine umane, depre punerea în comun a unor resurse, în vederea acoperirii unor NEVOI REALE.

Pentru că divorţul survine exact din acest unic motiv: LIPSA DE MATURITATE, care generează IRESPONSABILITATEA cu care se iau deciziile.

Lipsa pregătirii pentru viaţa în doi, care conduce la ASUMAREA DE ANGAJAMENTE NEREALISTE şi nerealizabile timp îndelungat, ceea ce conduce la apariţia tensiunilor, a reproşurilor, a conflictelor pe diferite teme, între care poate cea mai frecvent întâlnită, este cea a finanţelor personale, altfel spus, tema gestionării banilor în familie şi următoarea, a fidelităţii în cuplu.

Afirmam în articolul anterior că AŞTEPTĂRILE, trebuie formulate cât mai precis, cât mai detaliat.

Ca să iau un exemplu real, înainte de a mă fi căsătorit cu Monica, am purtat discuţii lungi, ore în şir, cu privire la aptitudinile native, la aptitudinile dobândite, la lucrurile care ne plac, la cele care ne displac, la convingerile şi valorile personale şi chiar am întocmit liste cu „Ce facem împreună?„, „Cum procedăm dacă…?„.

Mai mult, am mers pe ideea schiţării unui „plan de bătaie” personal, apoi am pus cap la cap punctele, am studiat diferenţele, am reformulat acolo unde erau formulări diferite dar cu aceeaşi semnificaţie.

Cu toate acestea, ceea ce mi se pare acum cel mai valoros din ceea ce am făcut, este ANALIZA RISCURILOR. Sigur, expresia asta este niţel cam pretenţioasă, dar practic, asta am făcut:

„Dacă asta şi asta şi asta, merg prost, CUM PROCEDĂM?”

Şi aici, ne-am străduit să abordăm soluţiile (planurile, proiectele) de contingenţă, bazându-ne pe acea înzestrare pe care puteam conta într-o măsură foarte mare, pentru că o putusem verifica în condiţii destul de nefavorabile şi ne puteam descurca şi în condiţii dificile.

Ei bine, atunci când NE-AM ANGAJAT „să tragem la aceeaşi căruţă”, practic, AM FORMULAT FIECARE UN SET DE AŞTEPTĂRI, bazat pe ANGAJAMENTUL LUAT DE FIECARE dintre noi, atunci când AM SCRIS „Ştiu să fac asta şi asta, am trecut prin asta şi asta, m-am descurcat foarte bine cu asta şi asta şi m-am descurcat mai puţin bine sau prost cu următoarele, deci aici, AM NEVOIE DE AJUTOR DE LA TINE.”

Acum, după 12 ani de căsnicie, am ajuns la concluzia că acele ore, au fost poate, printre cele mai înţelept petrecute ore, împreună cu Monica, printre cele mai valoroase discuţii şi acţiuni.

A fost destul ce am decis atunci? Au fost destul de detaliate ANGAJAMENTELE şi AŞTEPTĂRILE formulate? Practica a dovedit că, LA LIMITĂ, ne-am descurcat, fără ca relaţia să fie pusă în pericol. Practica a mai demonstrat însă şi că era loc de mult bine, că aveam multe de perfecţionat fiecare le el însuşi şi ÎMPREUNĂ, la construcţia numită PARTENERIAT.

Şi aici, a fost poate una din încercările extrem de dificile în faţa căreia ne-am aflat:

CUM GESTIONĂM LIPSURILE?

Altfel spus: CE ATITUDINE ADOPTĂM? Ne asumăm răspunderea supra-aprecierii, ne asumăm eşecurile şi CĂUTĂM SOLUŢII, sau adoptăm calea învinuirilor reciproce? Calea arătatului cu degetul?

Am mai şi greşit, sub presiunea evenimentelor şi a contextului, care, o perioadă destul de lungă, a fost extrem de dificil, de nefavorabil.

Totuşi, cred că ceea ce face relaţia noastră să fie frumoasă şi funcţională, este că AM CĂUTAT ŞI AM GĂSIT ÎN NOI RESURSELE necesare pentru a merge mai departe, EXPERIMENTÂND SOLUŢII, fără să pierdem vremea arătând cu detetul, unul către celălalt.

Ne-am însuşit pur şi simplu LIPSURILE, ne-am străduit să le analizăm cât de detaliat ne-am priceput şi am căutat soluţii de PERFECŢIONARE, de CREŞTERE, de DEZVOLTARE, mai curând decât să adoptăm un rol de victimă sau de agresor.

Închei acest subcapitol cu două întrebări:

1. 1. Suntem suficient de pregătiţi, atunci când pornim să construim o relaţie de tipul căsnicie, sau ne imaginăm doar că o căsnicie se rezumă la obţinerea certificatului de căsătorie?
   2. Ne oferă vreo formă de învăţământ din cele considerate „de stat”, adică, „învăţământ general” aceste cunoştinţe şi mai ales, DEPRINDERILE necesare realizării acestui proces complex de evaluare PERSONALĂ şi A PERSPECTIVELOR ÎN CUPLU? De detaliere precisă a angajamenlelor pe care LE PUTEM ONORA, deci, la care putem răspunde CU SUCCES, la punctele slabe, la modul în care gestionăm situaţiile de criză şi dificultăţile? Viaţa demonstrează că asta, LIPSEŞTE CU DESĂVÂRŞIRE. Dovadă stau miile, milioanele de familii disfuncţionale, aşa-zisa „violenţă domestică”, fenomen care constituie o aberaţie juridică în opinia mea şi o dovadă de analfabetism, deoarece „domestic” ţine de sfera NORMALITĂŢII, ori a include violenţa în familie în sfera normalităţii, este o dovadă de gândire şi acţiune patologică, nicidecum de normalitate.

Mă opresc aici şi în articolul viitor, voi relua tema, de această dată cu titlul „Contractele: Angajamente şi Aşteptări„.

Cu drag, Şerban