Aşteptările
Constat cu stupoare că în Dezvoltarea Personală, a devenit o modă, o marotă, un leit-motiv, „Renunţă la orice aşteptări” …că o să-ţi fie bine.
Oare? Chiar aşa să fie?!
Îmi amintesc de cursurile „Formator”, „Manager de proiect” şi „Consilier Dezvoltare Personală”.
La fiecare, am fost întrebat „Ce aşteptări ai?”
M-am simţit foarte încurcat şi asta, mai curând datorită convenienţelor sociale care însoţesc această întrebare, decât pentru că aş avea dificultăţi în a expune nişte aşteptări.
Ce vreau să spun prin asta, este faptul că AM AŞTEPTĂRI, dar aşteptările mele, sunt DIFERITE de ceea ce presupune implicit cel care pune întrebarea. Anume, cel care întreabă, se gândeşte cel mai des la aşteptările pe care mi le-am formulat cu privire la ceea ce oferă cel care întreabă, adică, la acel sau acea persoană care oferă ceva.
Aşteptările mele, se referă înainte de altceva, la MINE şi mult mai puţin la cel care oferă.
Durează prea mult să intru în detalii aşa încât, voi scurta la maximum argumentaţia.
Ceea ce mă interesează pe mine atunci când acţionez într-un fel sau altul, este CE POT FACE EU CU CEEA CE SE OFERĂ.
În acest context-cadru, adică, pornind de la aceste premise, anume, „CE POT FACE EU CU…” tema aşteptărilor, se prezintă într-o perspectivă foarte diferită de aceea a „Ce aştepţi de la mine?„.
Spun asta, deoarece atunci când iau o decizie de a participa la un eveniment de dezvoltare personală, pe primul plan în procesul decizional, este SETUL MEU CURENT DE APTITUDINI şi tot ce este în legătură cu asta: capacitate de analiză, de sinteză, de decizie, de asumare de riscuri, de gestionare a resurselor, de gestionare a riscurilor, rezilienţă, etc., etc.
Altfel spus, eu SUNT DEJA UN CONTEXT CREAT, prin tot ceea ce am gândit, am vorbit (mnoah… scris, citit), am acţionat (făcut…).
Ori a ignora CONTEXTUL CARE SUNT DEJA, poate fi pus în sarcina celui care oferă?
Ca să exemplific mai la obiect, orice eveniment are o prezentare. Uneori e mai concisă, alteori este mai detaliată.
Prin urmare, ÎNAINTE de a decide dacă particip, analizez OFERTA.
De vreme ce am acceptat oferta, cel puţin pentru mine, este clar că ceva mă interesează şi de aici înainte, îmi permit luxul să afirm că, cel puţin 80% din ce urmează, depinde de mine şi de gradul de dezvoltare al aptitudinilor menţionate înainte şi desigur şi de altele, legate mai strict de contextul de învăţare.
Aşadar, pot oare să am „dezamăgiri”, şi să fiu nemulţumit de prestaţie dacă am analizat corect oferta, DUPĂ CE AM ACCEPTAT-O?
Mă îndoiesc serios de o astfel de situaţie, care demonstrează fără dubii ceva: LIPSA APTITUDINILOR MINIMALE de a lua o decizie valoroasă.
Şi am ajuns iar în zona „Ce aştept de la mine„.
Să spunem că nivelul cursului, webinarului, atelierului (workshop), este slab. Sar peste „După ce criterii”, pentru că e evident o evaluare subiectivă, exceptând situaţia în care majoritatea concluzionează că a fost o pierdere de vreme, deşi chiar şi în acest caz, e mult de discutat cu privire la valoarea reală: cine a fost sub nivelul de calitate, auditoriul sau trainerul/trainerii?
Revenind la idee, dacă mă aflu în situaţia de a fi nemulţumit, cauza, se află în înzestrările mele curente. Mai precis, lipsa unei aptitudini sau a alteia sau mai curând nivelul scăzut al unora dintre aptitudinile necesare luării unei decizii valoroase.
Prin urmare, o „dezamăgire”, îşi are rădăcinile în nişte aşteptări greşit plasate undeva înafara mea, nicidecum în „valoarea scăzută a prestaţiei lui X”.
Pe de altă parte, admiţând că am avut aptitudinile necesare luării unei decizii foarte bune, este clar că ALTCEVA am avut nevoie să obţin de la acel eveniment, nicidecum informaţiile oferite.
De pildă, am participat la acelaşi curs de mai multe ori. Motivaţia, a fost studiul detaliat al CONTEXTULUI DE ÎNVĂŢARE sau poate, al CONTEXTULUI DE DEZVOLTARE.
În cazul meu particular, acestea sunt criterii foarte importante de evaluare a unui trainer sau al unei echipe de traineri: ce fel de CONTEXT crează? Este el unul de ÎNVĂŢARE ŞI DEZVOLTARE?
Sunt multe întrebări legate de CONTEXT, la care caut răspuns atunci când particip la evenimente.
De ce anume primează aspectele legate de context, este o poveste foarte lungă şi care ţine de nivelul de instruire la care am ajuns, de STANDARDUL INTERN şi de ce anume consider că am nevoie să dezvolt ÎNĂUNTRUL MEU.
Ori, dacă pornesc de la premisa că ÎNVĂŢ SĂ CREEZ CONTEXTE, mai poate fi pusă problema în termenii „Bun” – „Rău”?
Învăţătura este oriunde ai descoperit ceva nou, în vreme ce eticheta „Bun” – „Rău”, poate avea rost cel mult ca element de amuzament, nicidedum ca o caracteristică a valorii evenimentului. Un eveniment „Slab”, are meritul că te-a învăţat cum anume să creezi un context „MAI BUN DECÂT…”. Altfel spus, cel care a eşuat din perspectiva ta, ţi-a oferit posibilitatea să valorifici TU acel eşec, perfecţionând TU acel proces (curs, webinar, etc.). Te-a ajutat să vezi că eşti mai bun decât credeai înainte de acel eveniment.
Un eveniment „Bun”, uneori îţi lasă un gust amar, pentru că te obligă să accepţi că ai multe de perfecţionat la tine însuţi şi din nou, iată, ajungem la „Ce aştept de la mine?”
De ce avem nevoie de aşteptări
Eu consider că avea aşteptări, „aşteptările” în sine, sunt de fapt procesul prin care ne evaluăm standardele interne şi stabilim filtrele de calitate de tipul „Trece sus„, adică, de la ce nivel calitativ ÎN SUS, mă interesează un eveniment sau altul, un context sau altul, un om sau altul.
Sună frumos să spui din gură „tratez pe toată lumea la fel”, dar este o frază goală, inoperantă şi pot argumenta pe pagini întregi. În esenţă însă, a trata pe toată lumea la fel, înseamnă reducţionism sau, „Patul lui Procust”. Cine are nevoie de aşa ceva? Eu, în nici un caz! Şi mă îndoiesc serios că ar avea nevoie cineva să fie încadrat cu forţa într-o categorie predefinită, adică, să fie etichetat definitiv. E o sentinţă, un fel de condamnare la stagnare.
Prin urmare şi pe cale de consecinţă, AVEM NEVOIE DE AŞTEPTĂRI.
Din câte am constatat în cei aproape 62 de ani de experienţă de viaţă însă, multă lume confundă AŞTEPTĂRI, care înseamnă de fapt EXIGENŢE cu alt termen: ILUZII.
Iar iluziile, sunt tot aşteptări, doar că ele sunt NEFONDATE, sunt AUTOAMĂGIRE, sunt proiecţiile noastre interne a ceea ce am vrea să facă sau să fie cel din faţa noastră. Ceea ce este cu totul imposibil. Pentru că acel CINEVA, ESTE DEJA, aşa cum este şi e prea puţin probabil că va dori să se schimbe potrivit iluziilor pe care mi le-am făcut eu (X, Y, Z) despre el şi ce ar fi (eventual).
Aşa încât, avem nevoie de AŞTEPTĂRI. E normal, e necesar să le formulăm, pentru că ele NE DEFINESC STANDARDELE INTERNE DE ACCEPTARE sau de RESPINGERE a ceva.
Iluziile
Din păcate, cu privire la iluzii şi mecanismele prin care se formează iluziile, sunt puţini cei care realizează schimburi de idei şi de experienţă şi sub-temele din categoria „Iluzii”, sunt rareori abordate cu seriozitate şi de aici, convingerea mea este că, pornesc o mulţime de dezamăgiri.
În esenţă, iluzia, este o SUPRA-APRECIERE a unui potenţial oarecare, pe care suntem convinşi că îl putem traduce în fapte. Autoamăgire.
În vreme ce potenţialul poate exista şi poate fi chiar la un nivel foarte ridicat, capacitatea de a îl transpune în fapte, ţine de EXPERIENŢA DIRECTĂ. Cum se spune în popor, de „Şcoala Vieţii”, adică, de CONTACTUL CU REALITATEA, de COMUNICARE, de arta stabilirii relaţiilor cu oamenii şi cu mediul de viaţă, de capacitatea de a îţi asuma răspunderi, de a accepta eşecuri, de a depăşi eşecuri, etc. În ultimă instanţă, ţine de REZILIENŢĂ.
Dimensionarea Aşteptărilor
Convingerea mea este că principala sursă a deziluziilor, este cu totul alta decât faptul că formulăm aşteptări. Este normal şi este necesar să formulăm aşteptări. Aici însă e nevoie de o precizare: AŞTEPTĂRI REALISTE.
Şi aici, îmi vine în minte acronimul SMART, din managementul de proiect.
SMART, înseamnă: Specific, Măsurabil, Abordabil, Realist, Temporizat.
Astfel, după ce am formulat clar o aşteptare, sau cel puţin dacă aşa cred, că am formulat-o clar, este foarte util să o supun acestui test simplu: este aşteptarea mea SMART? (în Engleză, SMART = ISTEŢ, INTELIGENT)
Şi dacă mă refer doar la componenta „SPECIFICĂ”, deja totul se schimbă enorm de mult.
Pentru că marea majoritate a dezamăgirilor, au drept cauză definirea mult prea vagă a aşteptărilor. Pot da multe exemple, dar mă lungesc inutil.
Un singur exemplu, foarte răspândit:
„Vreau să am o relaţie mai bună cu… X„. Pui tu ce vrei acolo la X: prieten, soţ, iubit/ă, şef, subaltern, cu tine, etc.
Şi aici, poţi observa cît de NESPECIFICĂ, nerealistă, inabordabilă este această AŞTEPTARE. „Mai bună”. Adică? În ce fel mai bună? Ce înţelegi TU prin „mai bună„? Se potriveşte ce înţelegi TU prin „mai bună„, cu ce înţelege celălalt prin „mai bună„? Cât aţi discutat pe tema asta, a potrivirii, a ce înţelege fiecare prin „relaţie excepţională” şi nuanţele intermediare între „slab” şi „excepţional”? Care este limita minimă? Care este limita acceptabilă? Care este limita „Progresăm zilnic amândoi”?
Atunci când îţi defineşti foarte clar şi foarte detaliat aşteptările, le poţi compara cu oferta, poţi derula o cercetare, poţi face o documentare, pentru că ŞTII CE CAUŢI. Atunci când cauţi ceva foarte vag definit, cauţi practic acul în carul cu fân. E simplu de înţeles!
Riscul hiperbolizării
Este un risc la care suntem tot timpul expuşi: riscul de a inventa, de a „umfla” Realitatea, cu caracteristici inexistente pentru ceva sau cineva, de a transforma ideea noastră „despre”, într-un basm cu feţi-frumoşi şi cai verzi pe pereţi; pentru un context sau altul. Iar asta, ţine de educaţia fiecăruia, de responsabilităţile asumate şi în nici un caz de „hazard”, de „noroc”.
Este ştiinţă şi nimic mai mult: ori AM CALITĂŢILE ŞI APTITUDINILE NECESARE pentru pasul X, ori am nevoie să mi le dezvolt.
Mindset: Modul de gândire
Pornind la drum cu un mod de gândire în care includem şi sub-calificarea şi supra-calificarea (pot fi ŞI supra ŞI sub calificat!) în procesul de formulare a aşteptărilor, ajungem în ceea ce se numeşte situaţie „win-win„, sau „câştig-câştig„, deoarece indiferent de rezultatul final, SUNT PREGĂTIT PENTRU ACEL REZULTAT.
Iar această pregătire, ţine de REZILIENŢĂ, nicidecum de „noroc”, „soartă”, „şansă”.
Ceea ce numim de obicei „noroc”, „soartă”, „şansă”, este de fapt UN CONTEXT.
Iar un context poate fie SĂ EXISTE fie poate fi CREAT.
Iar deziluzia, este consecinţa fricii de a accepta un adevăr simplu: fie ştiu să aleg un context existent, fie ştiu să creez un context potrivit.
Iar ambele, împlică obligatoriu, ASUMAREA RĂSPUNDERII.
Asumarea răspunderii de a învăţa ŞI DE A TE DEZVĂŢA DE O ILUZIE: ILUZIA CĂ ŞTII TOT.
Ce are asumarea răspunderii DE A ÎNVĂŢA ŞI A TE DEZVĂŢA, cu „norocul la zaruri”, cu „soarta”?
