
Eveniment sau proces?
Ieri, am avut o zi foarte încărcată. Îmi propusesem să scriu despre altceva, dar evenimentele zilei, s-au aranjat altfel.
Fiind eu o fire foarte curioasă şi dornică să înveţe, m-am înscris la „Skill Up Summit 2„, organizat de Andy Szekely, deşi sâmbăta, la noi, la Şcoala ZENLA, este zi de curs şi de webinar.
Fără să intru acum în detalii privind ce s-a petrecut, vreau să spun acum câteva vorbe, câteva reflecţii cu privire la „ce a fost”: EVENIMENT, PROCES SAU… AMBELE?
Pe măsură ce au trecut anii, am constatat că mă depărtez din ce în ce mai mult de afirmaţiile sentenţioase — acele afirmaţii cu aer de regulă imuabilă, adică „Asta aşa este! Am zis!”, afirmaţiile cu aspect de sentinţă, că asta înseamnă „sentenţios” — şi că descopăr din ce în ce mai multe nuanţe pretutindeni în jurul meu.
Aşa încât asta s-a petrecut şi cu ceea ce s-a petrecut online, ieri, între orele 14:00 şi 17:00.
Aşa se face că, deşi toate sunt „calde”, constat că mi-e imposibil să accept oricare dintre variante ca fiind unica „adevărată”, „valabilă”, pentru că o analiză nuanţată, scoate în evidenţă faptul că „Skill Up Summit 2” este în egală măsură ŞI un PROCES şi UN EVENIMENT.
Scara la care se face analiza, evaluarea, poate schimba încadrarea.
Astfel, la scara unei vieţi umane, e evident că o activitate desfăşurată pe durata a trei ore, se încadrează la categoria „EVENIMENT”.
Totuşi, pentru a putea vorbi despre ce se petrece, ce s-a petrecut, scara vieţii umane este total improprie. Ca să înţeleg, ca să înţelegi, trebuie o altă scară. O oră, iar e prea mult. Zece minute, încă e prea mult, dar se apropie. Poţi descrie aproximativ ce s-a petrecut.
Cea mai potrivită unitate de măsură însă, este minutul şi iată că am ajuns la PROCES:
Ceva care durează 180 minute, este UN PROCES.
Asta însă, presupune că te interesează să mergi la acest nivel de detaliere, la această REZOLUŢIE, adică, la acest nivel de fineţe a detaliului.
Un minut, permite 60 de secunde ca submultiplu şi dacă mă situez în zona cinematografiei, a filmografiei, asta ar însemna 60 de fotograme. Şi dacă continuăm, procesul nostru, are 10800 de „fotograme”. Asta sună mult mai bine decât „eveniment”, care seamănă mai curând cu o fotogramă decât cu ce s-a petrecut acolo.
Trei Lecţii
Una dintre întâmplările vieţii mele, care mă amuză dar mă şi contrariază de multe ori, este o întrebare care se practică pe la acţiuni de tipul „Curs”, „Seminar”, etc. Adică în zona care mă interesează pe mine, Dezvoltarea Personală.
Întrebarea este:
„Ce aşteptări ai de la…?”
Sunt adeptul şi un susţinător activ al oferirii feedback-ului. E un instrument de dezvoltare incontestabil şi ca necesitate a creşterii şi ca instrument de comunicare, de construire a unor relaţii interumane.
Totuşi, această întrebare în cazul meu, este cel puţin stranie, deoarece încă de mic copil, Mama m-a învăţat:
„Şerban, dacă vrei să ai deziluzii, atunci fă-ţi iluzii!”
Cam asta este şi cu „Ce aşteptări ai de la…?”
Sunt ani buni de când atunci când particip la ceva, singurul mod de abordare pe care îl consider folositor, este:
„Ce am învăţat din asta?”
şi în continuare:
„Cât pot pune în practică ACUM?”
Ştiu că e o abordare cam „neortodoxă” cu iz de pripeală. Dacă ţinem seama însă de felul în care se derulează evenimentele în jurul nostru, cred că această abordare, începe să capete alte sensuri, mai profunde.
Aşa încât, chiar în timpul webinarului, mi-am notat câteva vorbe, câteva idei, trei răspunsuri la întrebarea „Ce am învăţat din asta?„:
-
- Ştiu mult mai multe decât îmi imaginam că ştiu. Din tot ceea ce s-a spus de către vorbitori (speakeri), am constatat că peste 80% ŞTIU DEJA şi mai mult decât atât, aplic. Aplic funcţie de nevoi, funcţie de context, funcţie de situaţia particulară. Asta se numeşte mai direct spus, SUBAPRECIERE. E o discuţie prea lungă de făcut aici. Reţin „Subapreciere”, pentru că e în strânsă legătură cu „Skill Up Summit 2„ şi cu FEEDBACK.
- Am dat mai departe, (cu foarte…) mult mai puţin decât ştiu. Aici, am descoperit o altă problemă, care însă este consecinţa SUBAPRECIERII şi iar ajungem la FEEDBACK la CONTEXT, la ECHIPĂ, la FAMILIE.
- Echipă versus FAMILIE. Aici, subliniez faptul că mă conectez cu primul subtitlu al articolului: „Proces sau eveniment?„. E foarte mult de spus aici şi am să dau doar câteva ANCORE. Te las pe tine să faci conexiunile care SIMŢI TU NEVOIA SĂ LE FACI. Mai jos, vei vedea şi ce vreau să spun: ASERTIVITATEA şi SPAŢIUL PRIVAT. Pentru mine, „Echipă”, înseamnă un grup de oameni care lucrează la un proiect. Ei pot să lucreze din diferite motive la acel proiect, în acea echipă: pentru că au o anume specializare care e necesară, pentru bani, pentru o mulţime de alte motive sau, mai curând, justificări. Prin contrast, FAMILIA pentru mine, înseamnă altceva decât rudimentarul concept bazat pe legăturile fizice numite „rudenie de sânge”. Acest concept este depăşit deja de mai bine de 300 de ani şi constat că ne cramponăm cu disperare de el, deşi am trecut în Era Informaţiei, a Fizicii Cuantice, a Universului Multidimensional… Pentru mine, FAMILIA, fiecare membru al familiei, înseamnă ASTA: CONEXIUNI puternice, cultivate CONŞTIENT, în trei domenii şi o condiţie comună! COMPATIBILITATE. Compatibilitate FIZICĂ, Compatibilitate ENERGETICĂ ŞI Compatibilitate SPIRITUALĂ. Doar cei care SIMT că sunt compatibili pe toate aceste trei domenii, care îşi cultivă această compatibilitate CONŞTIENT, FAC PARTE DINTR-O FAMILIE. Restul, sunt cunoştinţe, grup, eventual echipă. Cugetă profund şi vezi TU ÎNSUŢI dacă ce spun eu aici, REZONEAZĂ CU TINE.
Sunt doar trei lecţii, deocamdată.
Am descoperit mai mult de trei, dar ca să păstrez articolul în zona „utilizabil”, rămân la aceste trei lecţii, care sunt zic eu, cele mai importante. Voi argumenta mai jos de ce anume.
Ce mi-a plăcut
Irina Vasilescu: Asertivitatea.
Scurt şi la obiect. Exemple inteligibile şi experienţa directă, personală.
Da. Avem nevoie ca de aer să învăţăm să recadrăm, să respectăm SPAŢIUL PRIVAT al fiecăruia dintre noi, să comunicăm de aşa manieră încât să se înţeleagă ce ne doare şi de ce adoptăm o atitudine sau alta, cum am putea ajunge la un consens, care ne sunt nevoile, bucuriile, frământările, durerile.
Avem nevoie de nuanţe ale comunicării, de empatie, de încredere, avem nevoie de greşeli, avem nevoie să luăm propriile noastre decizii, pentru că oricât de proaste ar fi, ele sunt un exerciţiu al încrederii în sine. Şi o lume mai bună, are nevoie de acest adeziv social numit ÎNCREDERE!
Curajul de a renunţa la 3 ore din viaţă.
La acest Summit, au participat 10 oameni care au avut curajul să renunţe la trei ore din viaţa lor, pentru A CREA CEVA: UN CONTEXT.
Au avut curajul să-şi asume IMPERFECŢIUNEA şi ERORILE în public. Pentru că atunci când ACŢIONEZI, eşti continuu expus riscului de a greşi şi de a suporta consecinţele, oricât de neplăcute ar fi.
Ce mi-a displăcut
Şi aici, pot face o listă şi chiar una lungă. Voi menţiona doar două lucruri care mi-au displăcut profund şi care m-au zvârlit în zona diletantismului agresiv şi a obsesiei totalitarismului:
-
- Aplauze din „OFF”. Chiar era nevoie de acest fals grosolan? Aplauze înregistrate şi difuzate obsesiv după fiecare intervenţie? Păcat! Iar ne întoarcem la obsesiile partidului unic, a deţinătorului adevărului absolut, a conformanţei, a obedienţei, a supravieţuirii celui mai potrivit („survival of the fittest„)?
- Un speaker diletant, care se dă drept expert. Fără nume şi fără indicii care să ducă la arătat cu degetul către X sau Y. Pentru că pot ajunge şi eu în ipostaza asta! Unul dintre speakeri, s-a lansat într-o temă cu privire la care a demonstrat o ignoranţă totală. Un speech, total deplasat, cârpit din clişee copiate din cărţi, articole şi alte surse media, fără vreun suport al EXPERIENŢEI DIRECTE, PROFUNDE, VERIFICABILE. Dacă spun mai mult, e prea mult. Asta este pentru mine, a patra lecţie: oricând pot să mă dovedesc a fi diletant cu pretenţii de cunoscător. Şi am nevoie să-mi asum asta, oricât de neplăcut este acest risc. Şi asta, doare! Altfel, voi stagna în loc să cresc, să evoluez. Am nevoie să greşesc; TOŢI avem nevoie să greşim. Altfel, e imposibil să înveţi.
Obsesia perfecţiunii
Am suferit şi eu de boala asta. Cu timpul, m-am depărtat de această obsesie. A început să-mi placă din ce în ce mai mult metafora:
„Destinaţia, este irelevantă. Ceea ce contează, este CĂLĂTORIA!”
Prin urmare, evident că poate fi făcută o analiză exhaustivă a „Skill Up Summit 2„, prin prisma „perfecţiunii”. Cui foloseşte?
Da. Au fost şi lucruri bune, chiar la superlativ! Au fost şi rateuri. Pentru că aşa este însăşi Viaţa. E o combinaţie de Întuneric şi Lumină, este Mişcare, este Schimbare, este Evoluţie. Sintetic, este o CĂLĂTORIE.
Şi mă bucur că m-am îmbarcat şi mă bucur că am participat la această CĂLĂTORIE.
Şi, cum spuneam la început, o Călătorie, este UN PROCES, deşi poate fi privită şi ca eveniment. Mai ales dacă o privim din perspectiva „WOW!„
A fost „Wow„? Eu afirm că da.
Am văzut acolo OAMENI. Oameni ca mine, ca tine, oameni care se mişcă spre ei înşişi şi spre noi. Şi cred că ASTA CONTEAZĂ.
Perfecţiunea, poate că e utilă, ca reper la orizont. Dar chiar şi aşa, eu optez pentru PERFECTIBILITATE. Asta, deschide practic un orizont INFINIT. Iar viaţa, aşa cum o percep eu, este UN JOC INFINIT! Are nevoie aşadar, de un ORIZONT INFINIT. ESTE un Orizont Infinit!
Cea mai tare chestie!
Sunt autor; am scris; am publicat; sunt videograf, grafician, trainer, am cursuri, am ţinut webinare şi merg mai departe. Am şi participat la destule webinare. E drept, organizate prin USA, de nume mari: Tony Robbins, Joel Comm, Jay Abrahams, Rich Schefren, Mike Filsaime. Sunt prea mulţi ca să-i înşir pe toţi.
Ce am constatat la acele webinare?
Există un parametru al VALORII: Coeficientul de retenţie a ATENŢIEI.
Tehnic, este raportul dintre numărul de participanţi la începere şi cel de participanţi LA ÎNCHEIEREA webinarului.
La Tony Robbins şi ceilalţi, coeficientul de retenţie, se situează undeva în zona 35 – 50%.
La „Skill Up Summit 2„, au fost cam 290 participanţi la început iar la sfârşit, au rămas cam 270.
Asta, înseamnă un coeficient de retenţie de 93%!
Mai precizez că webinarele americanilor au durat O ORĂ, în vreme ce acesta, a durat DE TREI ORI MAI MULT!
Eu cred că dacă este să reţin ceva din tot ce s-a petrecut ieri la „Skill Up Summit 2„,
ASTA ESTE DE REŢINUT: CAPTAREA ATENŢIEI!
Mai am încă destul de reflectat cu privire la „Skill Up Summit 2„. O să dureze. Cât de mult, vom vedea. Un lucru este cert: E mare nevoie de astfel de contexte. Şi trebuie făcut cât mai mult să le creăm. Să fim ÎMPREUNĂ. Să spunem prostii, să spunem poveşti adevărate, să oferim şi să primim feedback.
Gustul finalului
E foarte uşor să priveşti lumea în termeni de „Bune şi Rele”, de „Albe şi Negre”. Doar că o astfel de abordare, este tipică primului Nivel de Conştienţă: Dualitate; Extreme, Polarităţi: „Luptă SAU Fugi!”
Viaţa este cu totul altceva: este MIŞCARE, EVOLUŢIE. De la simplu, la complex. Există nuanţe. Şi e nevoie să învăţăm să le percepem!
Da, a existat un final. După 3 ore de maraton, era firesc să avem nevoie de un popas.
Gustul final însă, este: CĂLĂTORIA, CONTINUĂ!