…Aş lua-o de braţ şi aş pleca cu ea în lume.
Dacă mă gândesc bine, aş începe de acolo de unde am copilărit: la munte.
Aş duce-o neapărat în Pădure. Şi mai ales, aş apuca-o pe poteci unde urcuşul este greu. Pentru că e nevoie să oboseşti. E nevoie să ajungi în acel punct în care, respiraţia devine sacadată, transpiraţia îţi picură în ochi. Abia în această stare, ajungi să ştii cât valorează acel firicel de apă care se iveşte înaintea ta, ascuns printre trunchiurile uriaşe şi tufe de ferigi uriaşe.
Abia atunci, când te apleci asupra oglinzii aceleia, pentru a sorbi picărurile acelea, eşti capabil să le preţuieşti.
Şi ne-am apleca amândoi şi am sorbi cu sete şi cu recunoştinţă, puţin câte puţin, savurând fiecare înghiţitură, aşa cum degustătorii savurează un vin vechi, uitat printr-un cotlon de vinotecă.
Apoi, am merge mai departe. Şi, aşa cum se întâmplă mereu, am vedea acele floricele mici, galbene, fabuloase, ale muşchiului care creşte pe potecile de munte, acele poteci uitate de mai toată lumea astăzi…
Am mai vedea şi „Laba Ursului„, acea ciupercă fabuloasă, căreia unii îi mai zic şi „Lamaria Aurea”, care te duce cu gândul departe, departe, către acel mitic „Arborele Vieţii„, căci, doar cine se încumetă prin acele locuri şi pe acele poteci nebătute, înţelege mesajul universal al acestei făpturi, atât de delicate altfel.
Şi undeva, pe aproape, am vedea şi „Garofiţa de Munte„, atât de rara înfăţişare, în ultimii ani…
Iar în altă parte, undeva printre nişte stânci mai mari, am vedea şi „Floarea de colţ„, această fantastică înfăţişare a Soarelui, la scară mică…
Şi ar veni într-un târziu noaptea…
Ne-am întinde pe iarbă şi am privi Stelele pe Cer. Aceşti Licurici, care nouă ne par atât de mici, deşi, până la ei, „…e-o cale atât de lungă, că mii de ani i-au trebuit Luminii, să ne-ajungă.„…
E important să le vedem. E important să le vedem, pentru că ele ne amintesc faptul că ne aflăm între Cer şi Pământ. Că suntem o Punte între acestea două; o verigă de legătură; o Conexiune; o Parte, a Întregului.
Apoi, spre dimineaţă, aş duce-o negreşit la Lac. Să ne privim în Oglinda Lui.
Acolo, la Lac, în timp ce ne privim în undele sale, aş întreba-o:
„Ei? Cum este să te vezi pe tine însuţi, dintr-un trup de om? Cu ochii unui fir de nisip, asemeni multelor fire de nisip de pe malul Mării?„
NOTĂ: Materialul a fost publicat iniţial în data 15-10-2021, pe grupul Facebook „Agape. Scriitori pentru cititori„, creat de Gabriela Ilieş, care a şi propus tema, de altfel.
L-am publicat şi aici, pentru că este o invitaţie la reflecţie adâncă, cu privire la „Cine sunt EU?„; este o invitaţie la a ne aminti că suntem de fapt, exact cum am spus în povestire, o verigă în infinitul lanţ numit „Univers„, „Cosmos” sau „Viaţă„.
